În fiecare zi de vineri dorim să publicăm câte un capitol din cartea ” În zodia târfei ” scrisă de Marin Alexandru. Dorim să promovăm pe acesta cale tinerii scriitori care incearcă să își facă loc printre monștrii sacrii ai literaturii române.
Capitolul 6 (fragmente)
Eram tânăr, pe vremea aia sergent major, priveam pierdut, din colțul ministerului, cum vântul de toamnă târzie, la o ora tot la fel, mătura trotuarele de pe Calea Victoriei. Trecuse ceva vreme de când nu ne mai vorbisem și asta durea mai tare decât desparțirea în sine. Pe stație, o vreme, a fost liniște, acum lumea îndemna la o limită, îmi luai șpreiul, bastonul și cătușele și porni agale către centru, unde semințele și cola erau gata. Aici atmosfera nu era în ton cu mine care eram precum toamna târzie și ceața timidă de pe Victoriei, rece.
Aici fiecare lăsa problemele casei și Munteanu își făcea numarul:
„Eram tânăr, să tot fie 15-16 anișori de atunci, ehe, era altfel, când era un baieram în cartier, pai te duceai, cunoșteai nu cunoșteai, erai acolo, luai o sticlă de ceva, pupai sărbătoritul și… pe băute! Da noi, eram amărâți, nu prea aveam cu ce cumpăra sticla de ceva, așa că veni unu cu ideea că știe el un magazin dosit și că putem și că nu ne prinde nimeni și că… ce atâtea explicații, merserăm acolo, dar ce să vezi, na belea, când taman să ieșim cu sticlele hop poliția și pe vremea aia când zicea polițistu’ „stai!” păi stăteai, nu mișca nici copilul în mă-sa. Ne luă frumușel pe câte patru, în dubă și la secție, pe doi îi luă direct într-o cameră și pe doi ne luă ăla de la intrare cu datele, cine de unde. În timp ce ne lua datele vine un mustăcios, mare cât ușa : „ce au făcut baieții?” , ” au furat!” răspunse cu un râs în colțul gurii ăla de la ghișeu: „au furaaat? Rău au făcut!” și intră în cameră unde îi băgase pe ce cei doi: “eu zic să spuneți tot!” ne sfătui zâmbărețul, după care ne vârâ și pe noi în cameră. Intram noi, cam timizi și acolo, la birou stătea matahala mustăcioasă, se uita încruntat la noi și zice unuia de ne adusese : „adu-l pe Rambo!”, acum în mintea mea era haos, păi dacă ăsta îi mare, cum o fi Rambo? Nu trece multă vreme și vine tipul cu o stinghie pe care scria, mare, cu litere de tipar „RAMBO”. Tăcere, se uita mustăți la noi și zice: „hai băieți, în genunchi pe scaun descălțați!”. Se conformă unu și trosc una peste tălpile picioarelor cu „Rambo”. Când am văzut așa am sărit și am zis: „eu nu zic nimic, până nu vine tata cu avocatul!”. „Hopa”, zise matahala: „și unde lucrează tăticul?”, „la Academia Militară” prinsei eu tupeu: „și ce face acolo?”, „e tâmplar!”. Liniște un moment apoi matahala izbucni în râs: „hai baieți, descălțarea!”. Ne mai ținu pe acolo ceva vreme până ce veni tata, cum intră în cameră, nici una nici doua: „Făceți ce vreți cu el, ăsta nu e copilul meu!”. Mie mai că îmi venea să plâng. Făcu tata ce făcu sau nu făcu nimic și plecarăm spre casă, tata cu vecinu înainte și eu cu fisu la urmă, ne uitam unul la altul: „pe mine mă rupe ăsta acasă”, „și pe mine!”, confirmă și ăla. La metrou când bătrânii nu au fost atenți, hop în metroul de sens invers, la gară, în tren și la Sibiu la bunicii ăstuia, cum am ajuns am tras telefonul din priză, doar ce sunam o dată pe zi și spuneam: „suntem bine, nu ne căutați” și iar trăgeam telefonul din priză de se mirau ăi’ bătrâni de ce nu mai sună ăia de la București, după câteva zile am plecat acasă că urma bacul.”
Și uite așa înveselea Munteanu atmosfera, avea darul vorbirii, dar cu toate astea fantomele mele nu plecau, mă retrag ușor în postul meu, de unde privesc ploia măruntă ce se pornise să spele Calea Victoriei, aprind telefonul, mă uit la o poză cu noi și pun o melodie, închid ochii și mă cufund în trecut: „iubito, câtă lume între noi/ numărători de ploi din doi în doi” și cad în trecut și, da, ce dor îmi e de tine!
[…]
Pe Cristina, psiholoaga, am întâlnit-o în aeroport când am venit din Spania, atunci nu mi-a spus nimic, chiar dacă era o tipă superbă, eram prea supărat de ale mele și eram prea plouat ca să mai conteze o femeie bună în aeroport sau oriunde aș fi dat de ea. Stăteam pe o bancă în sala de așteptare din aeroportul din Barcelona, mă uitam pierdut cum avioanele aterizau sau decolau de pe pistă, nimic în jurul meu nu conta, era deja aglomerat, dar nu voiam să știu nimic, rămăsesem cumva pierdut și priveam a prost, în zare. Nu știu dacă gândeam ceva, pur și simplu priveam, voiam să uit de mine. Deodată o voce caldă mă întreabă:
– Ocupat?
– A! Nu! Repede m-am deșumenit că vorbea despre scaunul de lângă mine, era printre puținele libere din sala de așteptare.
Nu m-am uitat la ea, în treacăt am văzut-o, am continuat să mă uit pe geam, mi-a sunat telefonul, era ea… chiar nu voiam să o aud, eu voiam să fiu departe de ea să mă pot gândi foarte bine la ce aveam de făcut, la tot ce trebuia să fac, dar ce dracu trebuia să fac?, că nu știam. Probabil tipa de lângă mine a văzut că am respins apelul, mai ales că devenisem un pic neliniștit pentru că telefonul tot suna și eu respingeam apel după apel.
– Poate ar fi mai bine să răspunzi, poate e ceva ce nu suferă amânare sau pur și simplu îi poți spune că nu poți vorbi acum sau orice altceva, dacă continui așa mai rău te enervezi… e o treabă ciudată, ar trebui să raspunzi, poate ceea ce-ți spune îți schimbă starea.
– Când trecutul sună, de cele mai multe ori nu are nimic bun de spus!
– “Nevastămea”. Nu e așa trecut. Scuze, dar am văzut fără să vreau.
– Da!
– Extraordinar! Întârziere la avion 45 de minute! Mergem să bem o cafea? Îmi pari așa abătut, uneori e bine să stai de vorbă despre problemele pe care le ai cu oameni pe care nu-i cunoști și știi de ce?
– De ce?
– Pentru că nu le pasă! Te asculta și nu te judecă și chiar dacă te judecă, oricum nu contează că s-ar putea să nu îi mai vezi, dar dacă povestești cuiva pe care-l cunoști s-ar putea ca la un moment dat ceva să se schimbe și să regreți că ai povestit, să te simți rușinat sau pur și simplu să te înșeli în ceea ce tu crezi.
– Da, asta e foarte adevărat, oricum acum nu prea sunt pregătit să vorbesc oricum prea multe, dar o cafea aș bea.
Acest articol a fost citit de 371 ori
Echipa Global Media nu a solicitat si nu a acceptat nicio forma de finantare din fonduri guvernamentale. Spatiile de publicitate sunt limitate, iar reclama neinvaziva. Daca iti place ce facem, poti contribui si tu la sustinerea echipei Gobal Media si a presei libere.
Sustine Echipa Global Media
